Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pagini de jurnal (31)

        de Gheorghe Grigurcu

24 octombrie 2012. Abia întors de la Alba Iulia, unde a avut loc un program literar, citesc în ultimul număr al revistei Discobolul, ca să zic aşa, un text potrivit la momentul potrivit: „Casa şi sufletul. Omului sărac îi seamănă casa cu sufletul. E simplă, cu lucruri trebuincioase. Bogatul prost şi fudul îşi face o casă opulentă, depăşind în proporţii şi valoare sufletul propriu. Casa este mare şi plină de lucruri fără rost, în vreme ce sufletul se adăposteşte în beci, într-un borcan de murături sau într-o cană cu vin” (Alexandru Uiuiu).

*

Strădaniile de-a te sustrage suferinţei nu includ oare şi o notă de egoism?

*

„În domeniul firescului, şi imperfecţiunea şi neîmplinirea îşi au demnitatea lor” (Robert Musil).

*

Se teme pînă şi de orice începător ca de un concurent. Dacă e pe primul loc, se teme să nu ajungă pe al doilea. Dacă e pe al zecelea loc, se teme să nu ajungă pe al unsprezecelea. Dacă e în afara concursului, suferă că n-a cîştigat locul ultim.

*

Ritualul tuturor actelor tale zilnice, atît de modeste cu care-ţi urmezi Destinul. Fondul lor pe cît de abscons pe atît de tiranic. Dovadă: faptul că orice dereglare de la ceea ce la prima vedere îţi apare insignifiant în programul tău curent te tulbură aşa cum nu te-ai fi aşteptat.

*

După ce sistemul comunist s-a dus de rîpă, destui comunistoizi şi-au decolorat cu atîta abilitate cămaşa roşie, încît aceasta pare incoloră. Atenţie la „apolitici”, „echidistanţi”, „neutri”!

*

Îl suspectez de rea credinţă pe acel polemist care avînd iniţial aerul c㠄n-are niciun Dumnezeu”, atacînd vijelios în toate direcţiile, ajunge a sluji cu zel o anume cauză, poate îndreptăţită în unele din componentele sale, dar departe de-a fi indiscutabilă. Sustrăgîndu-se intempestiv oricărei controverse în privinţa acesteia, fostul tigru face figura unui miel gata să sugă laptele nu a două oi, ci a unei întregi turme prospere.

*

Cunosc persoane care se îmbuibă cu lectură, aşa cum ar mînca în exces. Nu aparţin tipului gourmet, ci tipului gourmand. Citesc
de-a valma cărţi, reviste, ziare, fascinaţi de cantitatea textelor ca de-o performanţă, pierzîndu-se în nebuloasa unei nediferenţieri voluptuoase. E un fel de evadare din ambient cu miză mică. O extazie inferioară. Rezultatul? Nu prea ai ce discuta cu ei despre cele citite. Se bîlbîie, vorbesc confuz, înstrăinaţi deopotrivă de viaţă şi de carte. „Acela care citeşte toată ziua şi nu se odihneşte decît prin inerţie, pierde încetul cu încetul facultatea de-a cugeta prin sine însuşi, după cum un om care călătoreşte prea mult pierde obiceiul de-a umbla”, observa Schopenhauer.

*

„În Franţa, tipul liric care domină pînă-n prezent secolul al
20-lea s-a născut în a doua jumătate a secolului trecut. Presimţit de germanul Novalis şi de americanul Poe, acest tip a fost prefigurat de Baudelaire. Rimbaud şi Mallarmé au trasat ultimele limite pînă la care se poate aventura poezia. Ceva fundamental nou, lirica secolului al 20-lea nu mai aduce, oricît de însemnate ar fi calităţile unora dintre poeţii care îi aparţin. Constatarea nu-i diminuează cu nimic rangul. Dar ne permite, ba chiar ne obligă să recunoaştem în textele lor o unitate stilistică ce-i leagă de predecesori. Unitate stilistică nu înseamnă monotonie. E un factor comun al atitudinii lingvistice, al viziunii, al tematicii, al curbelor interioare, subsumînd deosebirile dintre diferiţii autori. Goethe şi Trakl nu aparţin aceleiaşi unităţi stilistice. Dar doi lirici atît de puţin comparabili între ei ca Trakl şi Benn aparţin unei asemenea unităţi. Prin aceasta, originalitatea lor nu e frustrată. Originalitatea e o problemă de ordin calitativ, şi aceasta nu se judecă în funcţie de tip. Dar tipul – în cazul de faţă, unitatea stilistică a liricii moderne – înlesneşte cunoaşterea. Ba mai mult, cunoaşterea acestei unităţi stilistice e singura cale de acces la poemele care se sustrag în mod deliberat înţelegerii normale. De aici ar trebui să urmeze, desigur, aprofundarea individualităţii artistice a fiecărui poet în parte” (Hugo Friedrich).

*

Visul: un gol pe care-l umplem cu imagini după plac. Golul contează tot atît de mult cît şi imaginile.

*

Libertatea maximă, cea în care fiinţa poate uita de sine, existînd pur şi simplu.

*

Vocea „alb㔠a lui Nat King Cole îmi aminteşte poemele lui Kavafis. O similară umilitate a transparenţei.

*

Deşi are o înfăţişare de pahiderm, zboară din floare în floare aidoma unui fluture. Ar putea fi socotit întruparea unui zeu al lăcomiei. Nu fără o anume graţie intelectuală, e lacom de toate: de mîncare, de publicitate, de femei, de funcţii, de elogii, de bani, de relaţii. S-ar zice că a devenit istoric pentru a îngurgita mai cu spor inclusiv materiile trecutului.

*

Un fenomen incitant: singurătatea. Trăsătură, ne place să credem, a personalităţii accentuate, e o consecinţă a evoluţiei conştiinţei care duce la diferenţiere. Uneori e impusă de circumstanţe, alteori e o fatalitate lăuntrică (să mai adăugăm că se întîmplă să fie şi una şi alta?). Nefiind solitar prin habitudine biologică, omul devine astfel, individualizîndu-se. Eretic moral, produs al inadaptării, excluzîndu-se sau fiind exclus. Turma îl suspectează pe cel desprins din masa ei, îl crede trufaş, perfid, uneltitor. În principiu, nu e dispusă a-i recunoaşte complexul diferenţierii decît la modul persiflator, încărcîndu-i condiţia cu toate ponoasele, căci are loc o confruntare. În virtutea instinctului de solidaritate ce-o animă, îl tratează ca pe-o excepţie pernicioasă, ca pe un atentat la eugenia speciei. Ia naştere astfel o dublă suferinţă a singuraticului. Pe de-o parte, mai cu seamă în cazul creatorului, acesta e realmente „mai slab” decît media oamenilor, pe de altă parte discriminarea la care e supus îi amplific㠄slăbiciunea”. Superbia sa e de cele mai multe ori un efect de faţadă, un simulacru al unei superiorităţi faţă de omul standard, de care în sinea sa nu e deloc convins. Goethe: „Oricît de retras ai trăi, înainte de a-ţi da seama devii debitor sau creditor”. Un avantaj al solitarului poate fi naturaleţea. Detaşat din circuitul obligaţiilor obşteşti, nu mai e nevoit a recurge la acel set de artificii nu o dată oneroase, omniprezente în arealul social, pentru a face faţă unei integrări depersonalizante. Forme privilegiate ale singurătăţii: iubirea, amintirea, arta. Numitorul lor comun: ficţiunea.

Teribilă e noţiunea de păcat. „Păcatul cu cugetul este reaua întrebuinţare a gîndurilor” (Talasie Libianul). Dar cum, Doamne, să acorzi stihiei mentale o ordine, o direcţie, în afara unei intenţionalităţi care nu e decît, mai totdeauna, un cadru prea strîmt? Cum să înghesui într-o cutie un miros ce-ar putea umple o odaie? „Păcatul apare atunci cînd vrei să foloseşti lucrurile pămînteşti spre a te separa de Creator” (Fericitul Augustin). Dar cine ar fi în măsură a departaja relaţiile infinit multiplicate, infinit fluctuante şi nuanţate ale lucrurilor cu Cauza originară ce se răsfrînge în tine spre a se răsfrînge asupra lor? „Cel mai primejdios lucru este ca cineva să fie bolnav şi nici măcar să nu ştie că e bolnav” (Sfîntul Ioan Gură de Aur). Dar inconştienţa bolii nu implică o degrevare de răspundere? Inconştienţa nu pare a fi un păcat, chiar dacă în ochii noştri poate isca păcatul, ci mai curînd o stare moral-neutră care se cuvine luată ca atare. Din pricina labilităţii modului în care înţelegem păcatul sîntem dispuşi nu doar a nu-l sesiza ci şi de a-i lăţi nemăsurat sfera de manifestare, a-i suspecta prezenţa printr-o hipervigilenţă de tip poliţienesc. Inchiziţia n-a purces dintr-o asemenea exagerare? Riscăm a cădea astfel, bizar, chiar în starea de păcat pe care ne silim a o stîrpi prin disjungere tendenţioasă, prin harnică fărîmiţare a existenţialului spre a-l compromite prin culpă. Atentăm la unitatea fundamentală a acestuia, la absconsa sinteză a celor ce sînt, de dragul unor judecăţi insaţiabile de propria lor funcţionalitate. „Esenţa răului ce domină în lume, arată Vladimir Soloviov, constă în înstrăinarea reciprocă şi dezbinarea tuturor existenţelor, în a le opune şi a le exclude reciproc”. Această vrajbă a existenţelor pe care o aţîţăm fie şi cu bunele intenţii cu care e pavat pînă şi Infernul, nu e oare o speţă a păcatului? A denunţa prea multe păcate nu e oare la fel de perdant ca şi a tolera/săvîrşi păcatul?

*

„Faptul de a trăi este, desigur, oarecum contrariu faptului de a exprima. După marii maeştri toscani, înseamnă a depune o întreită mărturie: în tăcere, în flacără şi în nemişcare” (Camus).

*

Satisfacţia de sine oscilînd între seninătatea ingenuă, cu paradiziac ingredient, şi hybrisul intrat în suflet precum o alifie în piele. „Omul păcătos este atît de încîntat de sine, încît este convins că n-are nicio vină”, glăsuieşte ameninţător o sentinţă a Egiptului antic (Papirus Insinger). Dar, ierte-mi-se cutezanţa, am putea osîndi „mulţumirea de sine” aplicînd o moralizare din oficiu, aplatizantă? Bănuiesc că n-ar fi drept. Întrucît cuvenindu-se osîndit păcatul, nu-l putem osîndi de-a valma cu seninătatea, fie şi încondeiată drept „încîntare de sine” a fiinţei care, armonizîndu-se cu ea însăşi, se armonizează implicit cu Creaţia. Nemulţumirea de sine care poate avansa pînă la dispreţul şi ura de sine este o cale impresionantă a lustraţiei, o dramatică figură a ispăşirii, dar nu un ideal. Idealul n-ar putea fi decît seninătatea, mulţumirea creaturii, care, ca o probă şi ea, a mersului abstrus al trăirilor omeneşti, prezintă uneori şi un substrat amoral.

*

„Agent de influenţă al lui Traian Băsescu, căruia s-a străduit din greu să-i lustruiască statuia în numeroase intervenţii publice, H.-R. Patapievici a reuşit performanţa de a-şi ştirbi grav imaginea de performer cultural din pricina opiniilor sale politice. Nu puţine au fost vocile laudative la adresa activităţii ICR, dar în acelaşi timp critice la adresa asumărilor de poziţii politice ale preşedintelui acestuia. (…) În conducerea ICR, alături de Mircea Mihăieş şi alţi cîţiva oameni de cultură, figurează şi doi-trei politruci – şi ne putem întreba, desigur, cu maximă oroare, ce caută un Daniel Funeriu la ICR (chit că a fost numit de Preşedinţie). Însă nu e vorba doar de faptul că politicul este prezent, în carne şi oase, în structura de conducere a instituţiei; în calitatea sa de susţinător declarat al preşedintelui ţării, Patapievici a politizat, nolens volens, instituţia. Nu îi neagă nimeni dreptul de a avea atitudini politice, de a şi le exprima, dar o minima moralia ar trebui totuşi să-l îndemne să fie ceva mai reţinut. Nemaivorbind de secundul său la cîrma ICR, Mircea Mihăieş, care a renunţat fără remuşcări la statura sa de om de cultură, uzînd de imprecaţii şi aruncînd anateme asupra adversarilor politici ai lui Băsescu. O atitudine demnă de epoca stalinistă. Oricare ar fi fost meritele ICR peste hotare, oricîţi lauri culturali ar fi acoperit fruntea celor doi, calitatea de servanţi ai regimului îi aruncă într-un conflict moral de interese pe care nu îl poate scuza nimic” (Alexandru Seres, în Familia, nr. 6/2012).

*

Îmi spune prietenul A. E., într-o zi cînd e prost dispus: „Cred că am pierdut atît pariul cu Dumnezeu cît şi cel cu Lumea. Sînt prea păcătos spre a-mi îndrepta ochii cu seninătate spre Atotputernic, sînt un inadaptabil cronic, un sărman marginal al vieţii terestre, care mă refuză cu necruţare. Naiv cînd s-ar cere să fiu realist, realist cînd m-ar putea alina naivitatea, iubind anapoda, milostivindu-mă spre a-mi îndurera şi mai mult searbedele puteri. Dacă potrivit celebrelor vorbe ale lui Augustin, Dumnezeu este asemenea unui cerc ale cărui margini nu sînt nicăieri şi al cărui centru e pretutindeni, cu ce s-ar putea asemăna o nefericită creatură ca mine decît cu un cerc ale cărui margini sînt pretutindeni şi al cărui centru e nicăieri?”. Mi-a fost greu să-l contrazic, fie şi cu binevoitoare intenţii consolatoare...

*

„Dacă apucînd pe un drum ţi-ai rupt un picior, nu regreta că nu ai apucat pe un altul, căci nu ştii dacă nu ţi le rupeai pe amîndou㔠(G. Ibrăileanu).

*

Două lumi par a reverbera (ori a exista pur şi simplu) în fiinţa noastră. Una e cea „reală”, perceptibilă prin simţuri, căreia ne supunem ori pe care dorim a o supune, în cadrul unor norme ce nu pot fi suspendate, ţinînd de o greoaie mecanică empirică din care facem şi noi parte. Alta e, cum să-i zic?, „ireală”, nu-mi îngădui a o preciza altminteri, ca şi cum ai încerca să apuci cu mîna un fluture de aripi fără să te atingi de polenul lor. Pur şi simplu alta, atît de ferecată în enigma sa încît se manifestă exclusiv prin unde-imagini afective ce nu-şi găsesc locul în „real”, străpungîndu-l prin fulgerări scurtisime care de regulă nu depăşesc fracţiuni de secundă. Ne trimit astfel la trăiri vechi, esenţializate la maximum, ridicate la o înfricoşătoare putere totodată a concretului şi a visului, care au aerul că se află stocate undeva, aşteptîndu-ne.

*

Oamenii interesaţi sînt de două feluri, cei ce-şi cunosc interesul, şi cei ce nu şi-l cunosc, deoarece îl tratează aberant deşi sînt plini ochi de el (exhibîndu-şi vanitatea, trădînd, minţind în neştire). Un idiot al interesului: Ion C.

*

„Funcţia imaginaţiei nu este atît să explice lucrurile stranii, cît să confere lucrurilor explicate o aură de stranietate” (G.K. Chesterton).

*

Şi cărţile nu doar oamenii au vîrste felurite. Am în preajma mea cărţi faţă de care nutresc o afecţiune aidoma celei cuvenite unor membri de familie, unor animale, deoarece şi animalele de care am grijă şi-au dobîndit în inima mea statutul unor membri de familie. Cărţi în filele cărora se răsfrîng vîrstele mele succesive, aşa cum şi-n simţirea mea se răsfrînge timpul. O reciprocitate. Ele engramează umila mea aventură lăuntrică precum şi grandioasele peripeţii ale epocilor şi societăţilor. Un singur exemplu: Dicţionarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească, al lui I.-Aurel Candrea şi Gheorghe Adamescu, apărut în 1931. Cînd am ţinut în mîini pentru prima oară voluminosul tom ce mi se înfăţişa mirific, împrumutat de la profesoara mea de limba franceză (avea să părăsească subit lumea noastră peste cîteva luni), acesta avea abia 16 ani. Cu cîţiva ani în urmă, am izbutit să ajung iarăşi în posesia Dicţionarului, cumpărat de la un anticariat din Cluj. Răsfoindu-l cu o emoţie ce nu mai trebuie motivată, am constatat ravagiile ireparabile produse de „progresul” limbii, de modificarea peisajului cultural, purtînd încă, în interbelic, ameţitoarele miresme ale răstimpului numit „belepoc㔠(grafia e a lui Şerban Foarţă), ca şi de decepţiile, neîmplinirile, surpările ce n-au cruţat pe copilul entuziast de altcîndva. La început, opul era adolescent, acum a depăşit 80 de ani. Mereu cu cîţiva, dar nu cu mulţi peste vîrsta multfidelului său cititor.

*

Parfumul, asemenea muzicii, reclamă singurătate.

*

„Cînd un om spune: «Sînt fericit», vrea să spună pur şi simplu: «Am supărări care mă lasă rece»” (Jules Renard).

*

Durerile se ajută între ele cu generozitate. Una mai mică reduce una mai mare, una nouă se comportă aşijderea cu una mai veche.

*

O ignoranţă stilizată, dichisită prin cunoaştere. O ignoranţă parvenită.

© 2007 Revista Ramuri